Monday, November 05, 2012

...and so she left

I raised my voice and I thundered through red horizons, calling all my waters back home.
Come back yellow rivers! Change your courses and flow back to me! Take the way backwards on the same roads you once flooded this unworthy desert ! Withdraw each drop of green you blessed these valleys . Let all oases dry, suck in the sap of cactuses, for they have bloomed your blood and poured it on your waters, poisoning your fish!

Take back your chill and freshness, take back the starry night reflected in your mirrors, take back the sparkle and take back the life! Take it all back! Because this world it is no more yours than it was Vincent's !

This ungrateful soil does not deserve your gift, for it has disrespected you by spilling its dirt and ignorance into your brightness, then stained your crystal clear with its careless thirst of mud.

I call home all my waters , like a mother calling her babies to be sucked back into her cosy uterus. Back from where it all begun one day...That day! The day that will be soon forgotten, buried all in darkest depths, where even I can't fallow!

Come all back, my sweet waters! Erase all traces of your transit, let nothing to remember of your presence once, on these ingrate lands. Let it all dry behind you! Do not look back! Let it burn! Let it die, for it does not deserves to be kept alive.

Come home and then stay still in resignation. Embrace the silence!
Froze your surface! Lock your starfishes, mermaids and seahorses under the healing oblivion.

It will be quiet soon, but promise me, from now you'll never flow in dry lands nor show your wonders to blind eyes !

Monday, October 22, 2012

Rapid Eye Movement

Cred ca încă mai zâmbeam încercând sa rememorez "the silly dream I had before" (stiu, nu e "politically" corect :))) sa-mi chinui limba materna, dar nici nu e vina mea ca nu exista o exprimare adecvata pentru a descrie genul ala de vis, romantic ,nici măcar erotic, draguț dar mult prea pueril ca sa poată fi povestit de un adult), când am adormit din nou.

Ceva se schimbase! Mai degrabă totul! Era un alt fel de lumina, deși  încă mai aveam senzația plăcuta din visul anterior pe care încercam sa-l continui (de multe ori reușesc sa-mi manipulez visele), dar clar, asta era un alt fel de vis! Venea dintr-alta parte, de mai adânc !

Era cald și o lumina vie stăpânea imagine care tocmai începuse sa se formeze în creierul meu.
Se făcea ca conduceam o expediție într-un loc îndepărtat, și tocmai savuram satisfacția descoperirii unei noi lumi. Trebuie sa fi fost noua, altfel nu as fi fost atât de uimit (da, uimiT, eram bărbat, unul ușor nedumerit după episodul din visul anterior în care eram eu însămi, just being kissed by another man :)))) ), de peisajul care se întindea în fata ochilor mei.

Nu mai văzusem niciodată flori atât de mari, nici copaci cu frunze uriașe printre care răzbăteau fascicule de lumina portocalie. Parea un ținut fantastic. Nici măcar nu clipeam de teama ca imaginea ar fi putut sa dispară. Plesneam de încântare și deși mai era mult pana la lăsarea întunericului, am decis ca acesta este locul potrivit. Am "ordonat" cărăușilor ciocolatii sa stabilească tabăra, în timp ce eu și însoțitorii mei, oameni învățați și ei (mai cu seama într-ale botanicii), aveam sa aruncam o prima privire mai amănunțita asupra ce vom fi avut de studiat de îndată ce laboratorul ambulant ar fi fost montat.

Eram într-un luminiș, pe malul unui rău, admirând un copac uriaș cu frunze enorme, ce părea singurul din specia lui în zona respectiva, întrebându-ma cum a ajuns acolo, atât de departe de ceilalți ca el sau dacă nu  cumva era singurul, ultimul din specia lui...Imediat, am auzit niște zgomote suspecte, ca si cum ceva, de dimensiuni foarte mari, se apropia dinspre desiș, de locul nostru de campare.

Preț de câteva secunde, forfota despachetării și mormăiala cărăușilor a înghețat. Trosnetul de crengi rupte si fâsăitul de frunze nu mai lasa loc de nicio îndoială , orice ar fi fost, era ceva imens! Suficient de mare ca la trecerea lui, sa poată face niște copaci, nu tocmai mititei, sa se scuture violent.

Si l-am zărit ! A ieșit din desiș înaintând cu maiestate. Curând l-am văzut in toată splendoarea. Era uriaș, alb-cenușiu si cu un singur corn. Arata ca un rinocer indian (asta mi-a spus Google de dimineață, ca eu nu prea am avut multa treaba cu rinocerii pana in visul asta). Nu-mi mai aduc aminte dacă m-am speriat, dar situ ca am rămas mut de admirație si nu am schițat niciun gest, nici măcar atunci când cărăușii au început sa se agite si sa se dea înapoi.

Avea ceva ireal si de-acum , pasul lui înainta hotărât in direcția taberei. Nici când a început sa alerge nu m-am putut mișca. Eram hipnotizat! Nu mai văzusem niciodată ceva atât de frumos, emanând atât de mult pericol prin toți porii!
Cărăușii au luat-o care încotro, la fel si colegii mei exploratori. Liniștea s-a transformat rapid in vacarm, si nu a fost nevoie decât de câteva secunde pentru ca tot echipamentul si proviziile noastre sa fie făcute una cu pământul!
Cu doar o clipa înainte sa pornească in galop către mine, m-a fixat.
Dintr-o data totul a devenit personal, de parca m-ar fi cunoscut, de parca ar fi știut ca eu conduc expediția si ca eu sunt singurul motiv pentru care toți ceilalți oameni sunt aici! Era ceva disperat in privirea lui.
Apoi am înțeles ca trebuie sa fug! Si am fugit!
Cărăușii aruncau cu bolovani, exploratorii își încărcau de zor puștile, ocheau, trăgeau si...nimic! Nimic nu părea sa il atingă sau sa distragă atenția rinocerului alb. Era in spatele meu, cu toată hoarda de cărăuși si exploratori cu pusti si bolovani, care încercau in zadar sa ma scape de urmăritor. Gloanțele pur si simplu ricoșau din el!

Știu, in realitate m-ar fi ajuns din câțiva pași, dar cum era un vis, am apucat sa fac câteva ture in jurul copacului pe care il admirasem cu doar câteva minute înainte de apariția neașteptata! La un moment dat chiar am apucat sa ma urc in copac, exact când unul din cărăuși si-a adus aminte despre un rinocer legendar , a cărui putere ar fi stat într-un ... copac! Ia ghiciți care copac!!!

Momentele următoare au fost amestecate. Cărăușii au "atacat" pur si simplu copacul cu iataganele, încercând sa taie cat mai multe crengi, dar rinocerul alb, deși simțea fiecare frunza tăiata pe pielea lui, nu a încercat sa-si apere copacul cum ar fi fost firesc si logic, deși ar fi putut cu ușurința sa-i îndepărteze.
Din contra, orbit de furie, in încercarea lui de a ma doborâ , si-a atacat propriul copac!
De fiecare data când lovea trunchiul copacului , gâfâia si gemea prelung iar mie mi se sfâșia sufletul!

Venisem de atât de departe ca sa descopăr ceva atât de minunat, dar iată ca tot eu aveam sa-i aduc si distrugerea! Nici nu-mi dau seama dacă nu cumva eram mai mult trist decât eram speriat. Nu mai știu dacă de teama pentru viata mea sau de teama pentru viata lui, am coborât pe o creanga deasupra răului si am sarit in apa.
Am apucat sa trec pe celalalt mal si sa ma ascund după niște stânci, pana sa-si dea seama ca nu mai eram in copac si sa pornească după mine. Il priveam cu admirație si teama cum ma adulmeca mișcându-se prin apa in direcția mea. Venea direct spre stânca după care stam ascuns. A trebuit sa -mi părăsesc ascunzătoarea si sa alerg pe malul răului in direcția dinspre care venisem inițial, adică spre "civilizație".

Deși la începutul visului era foarte putin probabil acest lucru, acum de nicăieri, peste rău, a apărut un pod. Știam ca dacă trec de cealaltă parte a podului, sunt salvat , dar mai știam si ca dacă urmăritorul meu trece dincolo, moare.
Nu știam exact ce sa fac , dar cum rinocerul nu voia sa renunțe in ruptul capului, cu toată părerea de rău ca trebuie sa-mi abandonez descoperirea mult căutata atât de curând, am urcat pe pod.

Si iată-ma pe pod, la unul din capete, cu rinocerul încă undeva in spate, pierzând teren, iar la celalalt capăt al podului , soția mea, plângând in hohote, strigându-mi : "Încetează sa spui ca faci asta pentru noi!De ce faci asta? Ma duc sa caut ajutor!" Instantaneu am flash-uri cu doua fetite zâmbitoare cu funde albastre in par, care ma sorb din ochi in timp ce le arat diverse lucruri aduse de prin expedițiile mele in tari îndepărtate.
Am sentimentul amar ca imi iubesc fetitele dar sunt un tata groaznic. Nu pot schimba asta, e in sângele meu sa caut si sa descopăr lucruri noi. In același timp imi dau seama ca atunci când a spus "ajutor", soția mea nu s-a referit la o armata care sa ma scape de rinocerul alb, ci mai cu seama la un "doctor" care sa ma vindece de "hoinăreala" si apetit crescut pentru pericol.
 Apoi m-am trezit!  :)

Cred ca a fost un coșmar, si mai cred ca a fost unul al naibii de bun! :) Ma speriasem! De ceva vreme n-am mai visat decât chestii banale. Se pare ca subconștientul meu încă mai are câte ceva interesant de spus, chiar dacă interpretările ar putea fi mai înspăimântătoare decât coșmarul in sine! :))) It looks like, I haven't lost my magic, yet! ;)

Tuesday, September 07, 2010

If a group of beings from another planet were to land on Earth - beings who considered themselves as superior to you as you feel yourself to be to other animals - would you concede them the rights over you that you assume over other animals?
~Attributed to George Bernard Shaw

Thursday, September 02, 2010

Curajul

Courage is not the towering oak that sees storms come and go; it is the fragile blossom that opens in the snow.

Alice M. Swaim

Tuesday, August 31, 2010

De mortuis nil nisi bene!

Stii, am trecut din nou saptamana trecuta pe acolo… Ulitele pareau mai mici si mai strambe, casele mai prafuite si mai neingrijite ca niciodata. Vopseaua decolorata de soare se cojeste de pe garduri care stau sa cada. Am numarat multe bancute goale pe la porti anul asta si ... nu m-a mai intrebat chiar nimeni “Mona , tu esti?” , desi, am mers incet pana am ajuns la poarta.
Oare mai creste Izma pe vechiul loc? Parca n-am mai baut ceai de Menta de-o vesnicie dar inca-i mai simt gustul aromat in cerul gurii.
Mai stii cum trageai de mine dimineata sa ma trezesc? Si vechiul pieptene din aluminu cu dintii strambi, ti-l mai aduci aminte? Dar gentuta rosie lacuita, in care imi indesai biscuiti si halva ?
Inca imi mai amintesc mirosul din odaie. Un amestec de lemn vechi, cuverturi de lana si zambile proaspete. Nici oglinda mare cu margini dantelate, in care prinsesei vederi colorate primite de la rude indepartate, n-am uitat-o. Doamne, ce-mi mai placeau ! Le tineai sus, la loc de cinste si te mandreai cu ele de cate ori venea cineva in vizita. Poate de aceea , cand am invatat sa scriu, ti-am trimis cate una in fiecare an, desi nu citeai prea bine. Mi te inchipuiam punandu-ti vechii ochelari, legati cu elastic grosolan, privindu-le oricand te ajungea dorul.
Oare ti-a fost greu cand am plecat la scoala, la oras? Cum ai indurat urletul viforului in serile de iarna cand eu n-am mai fost acolo sa te cicalesc cu intrebari stupide in timp ce invarteai cu vatraiul in soba?
“Sa nu pui mana ca arde!!!”, imi spuneai de fiecare data, desi nu mai era de mult nevoie.
N-aveam decat o jucarie si cateva sticlute goale de parfum ieftin. Un urs de plus, Mos Martin… Nu te-am intrebat niciodata , de unde ai scos numele asta? Am crezut multa vreme ca pe toti ursii ii cheama Martin si ca toti sunt batrani. Aaaaah,  si mai aveam un soarece galben de plastic, cu o ureche rupta pe care il chema Kunta Kinte si se supara de fiecare data cand nu eram cuminte )). Asa il botezase un vecin, dupa un personaj dintr-un film, desi tu nu aveai televizor pe atunci... Nu-mi amintesc sa ma fi deranjat prea tare lucrul asta, pe vremea aia aveam treburi mult mai importante de facut . Imi placea cand mergeam amandoua in sat, pe la femeile tinere care te chemau sa le ajuti la framantat colaci pentru pomeni si la fiert arpacas. Erai un fel de autoritate recunoscuta in domeniul prescurilor si marturiilor si stiai toate obiceiurile de nunti , botezuri si ingropaciune. Nici popa nu le stia pe toate! De altfel, cum ar fi putut? N-avea atatea primaveri in spate , si nici toiag de om intelept ca al matale. Uneori ti-l furam si te imitam prin curte. Zambeai, nu cred ca te-am vazut vreodata razand (ma intreb daca stiai). Era vechi, dintr-un lemn rezistent, sculptat cu modele care nici nu se mai distingeau din cauza vremii. Ma gandeam ca intr-o zi, cand o sa ma fac mare, o sa-ti cumpar unul nou si stralucitor, poate chiar de aur, ca sa nu mai aiba nimeni in sat ca al matale!
Eram foarte mandra de tine! Tu, cred ca erai un pic jenata cand ma apuca bataitul in biserica in timp ce popa si dascalul isi vedeau de Sfestanie. Nu imi ziceai tu de cate ori auzeai muzica sa “joc” ? Cu ce era cantarea popii diferita?
Cand ma duceai la gradinita pe bicicleta, ma simteam ca si Kate Winslet la prora Titanicului. Imi inspirai atata incredere incat credeam la un moment dat, ca esti a-tot-puternica. Nu cred ca m-am mai simtit vreodata atat de iubita si de in siguranta ca atunci.
Nu mi-a dat niciodata prin cap la vremea aia, ca intr-o zi, ai putea sa mori… Chiar, cum ai putut sa-mi faci una ca asta?
Nu, inca nu te-am uitat. Ma mai gandesc din cand in cand la tine. Ma intreb daca tu te gandesti uneori la mine si de te uiti arar de-acolo sus, daca ma cauti mult… Oare ma mai cunosti? M-am schimbat mult, desi lectiile le invat tot greu, ma poticnesc adesea de orisice obstacol si inca ma mai ratacesc .
Unele lucruri raman neschimbate  , dar tu nu m-ai crescut sa fiu slaba si pentru asta trebuie sa-ti multumesc! Odihneste-te in pace!

Labels:

Tuesday, May 26, 2009

Visul



Intr-o zi, se trezi din senin zburand peste o mare violet ce se pierdea intr-un orizont rosiatic, fara umbra de nor si fara soare.  Pesemne, cumatrul, isi odihnea stralucirea pe nisipul fin, printre corali, stand la taifas cu blondele ondine cu zambete cuminti.
Intr-o zi, sau poate ca era o noapte, zbura peste o mare fara valuri si ...fara margini!!!
Zbura pe deasupra undelor ca si cand era vant ...
Era liniste si se gandea ca  in sfarsit, e acasa!
N-a uitat niciodata zborul acela liber deasupra unei mari violet, fara valuri si fara margini pe care incerca sa o cuprinda si sa o contina ca si cand era vant, caci ... vant si era!
Un vant care mangaia oglindirea apei lasand-o neteda si tacuta, un vant bland, ca si cum era gand, caci ... gand si era!
De atunci, in fiecare noapte cand inchide ochii, spera sa se intoarca acasa.Deschide fiecare poarta cu emotie, sperand ca se va deschide spre un cer rosiatic, fara soare...doar cu o mare violet!
Hotarat lucru, n-are noroc! Portile se deschid de cele mai multe ori spre lumi bantuite de umbre, inchipuiri ciudate care se hranesc cu insasi teama ei de a nu se mai intoarce niciodata acasa. Monstri care ii ghicesc gandurile dinainte chiar sa incolteasca si ca un facut, incuietorile sunt de fiecare data defecte iar ea realizeaza cu amaraciune ca nu i-ar folosi la nimic oricum, caci umbrele se dilata si se scurg prin crapaturile usii, prin gaura cheii ori pe sub prag si-atunci ( ce poate sa faca altceva decat sa fuga!? ), fuge insa indiferent cat de tare fuge ori sub ce piatra se ascunde, le poate simti rasuflarea rece pe umar, ca si cand ar fi lipite de ceafa ei!!!
Intr-un tarziu, epuizata si incoltita, isi ia inima in dinti si se opreste sa-i infrunte. Ce n-a incercat!? Descantece, blesteme, rugaciuni, sabii si scututi! Pe toate le-a incercat!!! Balaurul pur si simplu nu moare! Si nici Sf. Gheorghe nu se vede pe nicaieri...
Sleita de puteri si resemnata parca, renunta! Nu mai fuge si nici nu se mai apara! Inchide ochii si asteapta sa se termine tot. Asteapta sfarsitul oricare ar fi el incercand sa ghiceasca momentul dar...dar nu se mai intampal nimic!!!!
Se trezeste!!! Scapa de monstri si de portilile din vis dupa care se ascund, dar realizeaza cu tristete ca odata cu ei, dispare si poarta care da spre un cer rosiatic, fara soare, doar cu o mare violet. :(

Labels:

Saturday, November 01, 2008

Metamorfoza


Imi simt capul greu de parca e plin dintr-odata cu pietre de rau albe si reci . Reci si albe, ca oglindirea lunii peste zapada banchizelor polare. E iarna. E vremea lupilor si a vantului turbat ce urla slobod prin cotloane intunecoase, in cautarea propriului ecou...

Sub tample , tumult de cascada, gonesc haotic ganduri si fulgere iar capul, capul mi-e tot mai greu si ma doare de parca sta sa crape intocmai ca un bostan pe care nu il mai incape coaja. Sau poate, poate sunt de vina ochii...

Ah, ochii! De nu m-ar arde ca taciunii aprinsi in vatra poate as plange, dar ... mi-e teama ! Mi-e teama ca in loc de lacrimi , din ochi au sa-mi tasneasca limbi de flacari rosietice, ce au sa ma cuprinda si or sa ma mistuie intr-un moment de uitare de sine, mai iute decat o combustie spontana, si atunci tac! Tac si-mi strang pumnii pana-mi simt unghiile in carnea palmelor. Ascult cum imi cresc intre omoplati aripi negre de pucioasa, care se arcuiesc si se intind cu o vointa proprie, ca dupa un somn lung, mai lung decat toata era glaciara!

"Turbez!" imi spun in gand cu dintii inclestati, simtind cum din interior spre inafara, in cap, imi creste un gard de sarma ghimpata.

Imi vine sa urlu si URLU!... in sinea mea, stiind ca pot opri oricand toate acestea dar ca nu, nu o voi face.

Mi-am privit propria reflexie in sticla geamului si aproape ca nu m-am recunoscut purtand in coltul buzelor acel zambet perfid si arogant .

"Scumpa Nemesis! Esti tu oare cea care ma bantuie sau sunt eu care te bantui pe tine si-ti tulbur somnul etern in inchipuitul Olimp!?”

Ah, parca am un bolovan in loc de cap, poate chiar un munte intreg, si in gura maracini si fiere!

"NU!!! N-am sa pun capat!"Privesc piezis prin fereastra, spre cer. “N-ai ce sa-mi faci! Iti cunosc slabiciunea , sunt EU si stiu cum sa te lovesc lovind in mine cu pumnul dispretului! N-ai ce sa-mi faci dar eu am sa te vanez in fiecare zi pana la sfarsit, si-ai sa mori in fiecare zi, odata cu mine”.

Ma zguduie rasul sau plansul, nu mai cunosc diferenta. E vreuna? Mi-e greata si-mi simt stomacul o cloaca de serpi . Cobre si vipere cu corn, puzderie! ”La dracu’! O sa am nevoie de un erpetolog pentru ceremonia de exorcizare.”
Ma cutremura scarba, simt ca stau sa vars ! Sunt epuizata…

- Va simtiti bine?
Brusc aterizez ca picata din luna!
- Mai doriti ceva, ma intreba chelnarita cu o privire curioasa.
- Aaaaaaa……nu…aaaa, nu, multumesc! Nota, va rog, si un pahar cu apa, daca se poate!

Vazand ca se indeparteaza, scotocii prin geanta tragand cu coada ochiului in geamul ferestrei, “Arat ca dracu’!”, mi-am spus reusind sa gasesc intr-un final, prin multimea de lucruri marunte, portofelul.

- Nota dumneavostra si…apa!

- Multumesc, poftim banii si pastrati restul , zic eu ridicandu-ma grabita sa ies cat mai repede. M-am rasucit pe calcaie cu haina pe jumatate imbracata, si cand tocmai ma credeam scapata si mai aveam doi pasi pana la usa, o aud in spatele meu :

- Stati! V-ati uitat pastilele!
Ma uit la ea mirata cum imi intinde flaconul alb, zambesc stangaci.
-Aaaa…Nu sunt ale mele. Erau pe masa, am mintit cu nerusinare si-am iesit.

Afara. Aer rece. Noapte, cer, stele…
Mergeam cu pasi repezi stiind ca nu am nici un motiv ca sa ma grabesc. Desi tarziu, pe strada inca mai colcaiau destui oameni intr-un dute-vino de-a dreptul enervant.

Unul care abea reusea sa se mai tina pe picioare, rezemat cu o mana de grilajul unei vitrine imi striga cand trec pe langa el :
- Ia zi piesa, te fac o cafea?
“Piesa e ma-ta! ii raspund in gand fara sa intorc capul, Du-te dracu!”

11.01.2008

Labels: