O umbra cu personalitate
Timpul isi taraie zilele prin viata mea, aceleasi zile prafuite, mereu plictisite, sapte la numar. Candva erau opt dar una s-a prapadit incercand sa inteleaga de ce tac pietrele. Pacat! Era ziua mea preferata. Am purtat doliu, inca o mai jelesc...
Ascult linistea si simt cum se dilata spatiul astfel ca, oriunde incercam sa ajung ieri, se muta azi mai departe. Prea departe! Si ajung de fiecare data cu aceeasi marja de intarziere : prea tarziu.
Ma uit peste umar si o vad in coada ochiului cum ma urmareste resemnata. Ea, umbra mea, tace. E obosita pesemne . Si-a consumat toata energia in repetate incercari de a se desprinde de mine.
"Hei!, ii strigai eu, Nu ma uri mai tare decat te urasc eu pe tine!".
Nu mi-a raspuns. Nici nu ma asteptam sa raspunda, suntem certate. Ma ignora!
Tacticoasa ascutea un creion.
"De ce incalci regulile? Stii ca tot ce ai de facut este sa ma imiti! Daca ne vede cineva?!?" . Nici nu s-a sinchisit, asa ca m-am vazut nevoita sa ma apuc de ascutit creioane.
Si-a vazut de treaba fara sa clipeasca macar, si cum a terminat, s-a apucat sa deseneze intre noi, un zid , caramida cu caramida. Am zambit. "Nu-l desena prea greu, n-am sa va pot cara si iar o sa ne prinda iarna pe drum!".
Am privit rabdatoare zidul ce se ridica in spatele meu, iar cand ultima caramida a fost asezata , m-am ridicat sa plec : "Ramai cu bine umbro!".
Facui un pas, si inca unul, urmara altii doi, apoi privii in spate. Era tot acolo, la locul ei, lipita de talpile mele. Poate doar un pic botita pe margini, o idee, sau doar o parere...
Zidul -- la locul lui si el!
"Nu te necaji, ii spusei, data viitoare ai sa reusesti!"
Labels: ganduri
0 Comments:
Post a Comment
<< Home